„Eu nu am avut traume în copilărie” – partea 1

Inteligență emoțională

feb. 09

– Nu am avut traume în copilărie, îmi spune doamna din fața mea. Este o doamnă între două vârste, îmbrăcată frumos spre elegant, cu părul coafat, cu inele mari pe degetele rotunjoare și cu un colier masiv la gât. Emană o anumită distincție și respect. Ochiul meu însă vede că nu se simte foarte confortabil să vorbească despre ea. Fraza ei îmi aduce aminte că am auzit-o de zeci de ori înainte, rostită de oameni în discuțiile la cabinet sau la evenimente de networking, atunci când aflau cu ce mă ocup. ”Eu nu am avut traume în copilărie”, deci se subînțelege că ei nu au nevoie de ajutorul meu.

Doamna din fața mea continuă:

– Am avut o copilărie normală. Mă rog, nu pot spune copilărie fericită, ci normală. Nu m-au ținut ai mei prea mult în brațe, dar nici nu m-au traumatizat. Nu m-au bătut să mă învinețească, mă rog, poate o palmă oi m-ai fi încasat; nu am avut un tată bețiv sau violent, nu mi s-a întâmplat vreo oroare de genul să fiu maltratată, abuzată sau Doamne ferește! mai rău.

Ascultând-o, nu pot să nu observ tendința de a percepe binele prin lipsa răului. Și de fapt nu doar doamna de față gândește așa, ci majoritatea oamenilor. E ca și cu sănătatea: dacă nu sunt bolnav, înseamnă că sunt sănătos, deci nu mă duc la medic – deși mănânc pe fugă, muncesc fără pauză, nu beau apă suficientă, nu am timp să mă duc la sală; nu se văd efectele acestor comportamente acum, dar se vor observa când încep să gâfâi la urcatul scărilor sau mă doboară o banală răceală sau poate chiar apare o boală mai gravă și atunci sigur ajung la medic.  Când e vorba de sănătatea emoțională, ”nu am fost maltratată în copilărie” înseamnă că acum, ca și adult sunt ok, nu am nevoie de consiliere psihologică sau emoțională.

– E drept, continuă doamna, de-abia acum câțiva ani am conștientizat că, văzând certurile din familie atunci când eram mică, iar eu nevrând să mă cert cu nimeni, pentru a evita orice scandal sau urmă de ceartă, am vrut să le fac tuturor pe plac. Și ani de zile am luat asupra mea sarcinile casei, degrevându-i pe soț și pe copii, la serviciu la fel, luam cele mai mari sarcini și în general ajutam pe toată lumea, dându-mă pe mine deoparte. Iar acum când am ajuns să nu mai pot face față, toți ceilalți se uită ciudat și acuzator la mine, că de ce nu le mai fac.

Ascult cu atenție și o încurajez pe doamnă din priviri.

Eu știu că mulți dintre noi avem un mare disconfort în a povesti despre viața noastră și atunci amânăm cât putem de mult să apelăm la ajutor. Alții au percepția că dacă apelezi la ajutorul unui psiholog sau terapeut înseamnă că e ceva în neregulă cu tine, ”ai probleme cu capul”. Până în momentul când ajungi la colaps. Abia atunci începi să cauți informații, soluții, tehnici, persoane și timid, fructifici oportunitățile care apar. Așa cum este și întâlnirea mea cu această doamnă.

– Dacă ar fi să fiu sinceră cu mine, ar trebui să observ că relația mea de cuplu s-a terminat de mult și stăm împreună în virtutea inerției, o aud continuând pe doamna ce se așezase mai comod. Acum se rezemase cu spatele de canapea și desfăcuse brațele, care până atunci erau încrucișate.

Continui să o ascult cu răbdare, mai adresez o întrebare, zâmbesc uneori și încuviințez dând din cap.

Trauma nu este numai un eveniment tragic, dramatic. Da, acestea sunt Traume cu ”T”. Este considerată traumă orice moment cu intensitate negativă mare, care l-a afectat foarte mult pe copilul de atunci. Și traume cu ”t” avem muuuulte. Ca să fii un adult echilibrat emoțional e necesar să rescrii acele traume cu ”t” și cu ”T”.

În următorul articol îți voi spune cum o percepție din copilărie îți poate afecta relația de cuplu.

Vreau să știu părerea ta. Tu ce traume cu „t” ai trăit în copilărie și îți afectează viața de adult?

>