Traumele pot fi transmise generațiilor următoare?

Emotional Freedom Techniques

mai 29

Copiii și nepoții noștri ne moștenesc genele, însă ultimele descoperiri arată că și experiențele sau traumele pot lăsa urme.

În 1864, la sfârșitul războiului civil din SUA, condițiile în lagărele confederației prizonierilor de război erau din cele mai rele. În unele tabere era o așa mare aglomerare încât prizonierii, militarii Armatei Uniunii de Nord, aveau fiecare la dispoziție doar câte un metru pătrat. Rata deceselor deținuților crescuse foarte mult.

Pentru cei care au supraviețuit, experiența chinuitoare trăită acolo i-a marcat pe viață. S-au întors în societate cu sănătatea slăbită, șanse mici de găsire a unui loc de muncă și cu speranța de viață redusă. Dar impactul acestor suferințe nu s-a oprit doar la cei care le-au experimentat. I-a afectat, de asemenea, și pe copiii și nepoții prizonierilor, suferințe care par să fie transmise pe linia masculină a acestor familii.

Deși copiii și nepoții lor nu au trăit suferințele din lagărele prizonierilor de război – și au avut o copilărie cu tot ce aveau nevoie – au avut rate de mortalitate mai crescute decât restul populației. Se pare că prizonierii de război au transmis urmașilor anumite elemente din trauma lor.

Dar spre deosebire de majoritatea condițiilor moștenite, acestea nu erau cauzate de mutațiile codului genetic în sine. În schimb, cercetătorii investighează un tip de moștenire mai puțin cunoscut: cum anume poate fi schimbat modul de exprimare a ADN-ului de evenimentele din viața cuiva și cum se poate ca această schimbare să fie transmisă generației următoare.

Acesta este un proces al epigeneticii unde modul de exprimare al genelor se poate schimba fără a fi modificat codul ADN-ului. Etichete chimice minuscule sunt adăugate sau înlăturate din ADN ca răspuns la schimbările din mediul în care trăim. Aceste etichete pornesc sau opresc genele oferind o modalitate de adaptare la mediul în schimbare fără a cauza modificări permanente ale genomilor.

Însă dacă aceste modificări epigenetice dobândite în timpul vieții pot fi transmise generațiilor următoare, implicațiile ar fi enorme. Experiențele tale – în special cele traumatice – vor avea un impact real în familie pentru câteva generații. Crește numărul studiilor care susțin ideea că efectele traumelor pot reverbera în generațiile următoare prin epigenetică.

În lagărele de concentrare, aceste schimbări epigenetice sunt rezultatul supraaglomerării, lipsei igienei și malnutriției. Acei bărbați au fost nevoiți să supraviețuiască  cu o rație foarte mică de mălai și mulți dintre ei au murit din cauza diareei și a scorbutului.

„Este această perioadă de foamete intensă”, spune Dora Costa, autoarea studiului, economist la Universitatea din California, Los Angeles. „Bărbații au fost aduși la nivelul de scheleți mișcători.”

Fii deținuților de război au avut o rată a mortalității cu 11% mai mare decât a  fiilor veteranilor.

Costa și colegii ei au studiat buletinele de sănătate a peste 4.600 de copii ai căror tați au fost deținuți de război și le-au comparat cu peste 13.500 copii ai veteranilor de război care nu au fost capturați.

Fii deținuților de război au avut o rată a mortalității cu 11% mai mare decât a  fiilor veteranilor. Alți factori precum statutul socioeconomic al tatălui, job-ul fiului și statului marital nu au putut contribui la creșterea ratei mortalității, au constatat cercetătorii.

Această mortalitate era cauzată de cele mai mult ori de hemoragii cerebrale. De asemenea, fiii deținuților de război aveau mai multe șanse să moară de cancer. Însă fiicele acestora par să fi fost imune la aceste efecte.

Acest tipar neobișnuit a făcut-o pe Costa să suspecteze că aceste diferențe de sănătate au fost cauzate de schimbări epigenetice. Dar mai întâi Costa și echipa ei trebuiau să excludă faptul că a fost un efect genetic.

Nu se știe motivul exact, dar se pare că trauma trece mai degrabă de la tată la fiu (Credit: Alamy/Getty Images/BBC)

„Ceea ce s-ar fi putut întâmpla este că o trăsătură genetică care l-a ajutat pe tată să supraviețuiască în lagărul de deținuți, o tendință spre obezitate, de exemplu, a devenit rea în perioadele normale”, spune Costa. „Cu toate acestea, dacă vă uitați în interiorul familiilor, aceste efecte apar doar la fiii născuți după război, nu și la cei născuți înainte.”

Dacă ar fi vorba doar de o trăsătură genetică, atunci speranța de viață ar trebui să fie aceeași atât la fii născuți înainte de război, cât și la cei născuți după. Însă, excluzând cauza genetică, cea mai plauzibilă explicație rămâne efectul epigenetic.

„Ipoteza este că există un efect epigenetic asupra cromozomului Y”, spune Costa. Acest efect este în concordanță cu studiile făcute la distanță în satele suedeze unde penuria de alimente a avut un efect de generație pe linia masculină, dar nu pe linia feminină.

Dar dacă acest risc crescut de deces a fost cauzat de moștenirea traumei tatălui care nu avea nimic de-a face cu ADN-ul?  Oare bărbații traumatizați au mai multe șanse să-și abuzeze copiii, aceasta ducând la consecințe pe termen lung asupra sănătății, iar fiii sunt mai predispuși să poarte această povară decât fiicele?

Copiii născuți înainte de experiența lagărului de detenție nu au avut un vârf al mortalității, însă copiii aceluiași bărbat, născuți după ce acesta s-a întors din lagărele de detenție, au avut.

„Acest caz exclude celelalte opțiuni”, spune Costa. Multe din momentele despre care se crede că s-au transmis generațiilor următoare prin epigenetică sunt legate de cele mai sumbre momente istorice: războaie, foamete sau genocid, toate acestea se presupune că au lăsat urme epigenetice descendenților celor care le-au trăit.

(Credit: Alamy/Getty Images/BBC)

Unele studii s-au dovedit a fi mai controversate decât altele. Un studiu din 2015 a arătat că copiii supraviețuitorilor Holocaustului aveau schimbări epigenetice ale unei gene care este legată de nivelul de cortizol, hormonul implicat în răspunsul la stres.

„Ideea unui semnal, a unei descoperiri epigenetice care se află în urmașii celor care au supraviețuit unei traume poate însemna o mulțime de lucruri”, spune Rachel Yehuda, director al Traumatic Stress Studies Division din Mount Sinai School of Medicine și unul din autorii studiului.

Studiul a fost unul mic, evaluând doar 32 de supraviețuitori ai Holocaustului și 22 dintre copiii lor, având un mic grup de control. Cercetătorii au criticat concluziile studiului. Fără să ne uităm la mai multe generații și să căutăm mai mult în genom, nu putem fi siguri că este o moștenire epigenetică.

Yehuda recunoaște că documentul „a luat foc” în anumite rapoarte și că ar fi necesar un studiu mai amplu care să evalueze mai multe generații pentru a trage concluzii ferme.

„A fost doar un mic studiu, o secțiune transversală a unor adulți după mulți, mulți ani de la trauma trăită de părinții lor. Faptul că ne-a oferit un indiciu este o veste mare”, spune Yehuda. „Întrebarea este cum facem să înțelegem mecanismul a ceea ce se întâmplă?”

Experimentele controlate pe șoareci le-a permis cercetătorilor să răspundă acestei întrebări. Un studiu din 2013 a constatat că  există un efect intergenerativ al traumei asociate cu mirosul. Cercetătorii au suflat acetofenona – care are mirosul de flori de cireșe – în cuștile șoarecilor adulți de sex masculin în timp ce treceau un curent electric prin piciorul lor (acțiuni care se petreceau simultan). După mai multe repetări ale acestei acțiuni, șoarecii au început să asocieze mirosul de cireșe cu durerea.

(Credit: Alamy/Getty Images/BBC)

La scurt timp după aceasta, șoarecii masculi au procreat. Când puii lor simțeau mirosul de cireșe deveneau mai agitați și nervoși decât puii ai căror tați nu au fost condiționați de această frică. Pentru a exclude posibilitatea ca puii să învețe cumva despre mirosul de cireșe de la părinți, aceștia au fost crescuți de alți tați care nu au fost expuși la mirosul de flori de cireșe.

Și nepoții șoarecilor traumatizați au prezentat o sensibilitate crescută la miros. Niciuna dintre generații nu a prezentat vreo sensibilitate crescută la un alt miros decât cel de flori de cireșe, indicând că moștenirea a fost strict pe acest miros.

Sensibilitatea la parfumul florilor de cireș a fost legată de modificările epigenetice din ADN-ul spermei lor. Markeri chimici ai ADN-ului lor au fost găsiți pe o genă care codifică un receptor de miros, exprimat în bulbul olfactiv dintre nas și creier, care este implicat în detectarea mirosului de floare de cireș. Când echipa a disecat creierul puilor, au descoperit că există un număr mai mare de neuroni care detectează mirosul de floare de cireș, comparativ cu șoarecii de control.

A doua și a treia generație nu părea să se teamă de mirosul în sine, ci prezenta o sensibilitate sporită față de acesta. Constatarea scoate în evidență o subtilitate adesea ratată a moștenirii epigenetice – că generația următoare nu arată întotdeauna aceeași trăsătură pe care părinții ei o dezvoltă. Nu este faptul că frica este transmisă generațiilor – este faptul că teama unui miros dintr-o generație duce la sensibilitatea la același miros la următoarea.

Consecințele transmiterii efectelor traumei sunt uriașe, chiar dacă ele sunt subtil modificate între generații. Aceasta ar schimba perspectiva asupra  modului în care fiziologia și sănătatea mintală ne sunt influențate de experiența părinților noștri.

(Credit: Alamy/Getty Images/BBC)

Știind acum că consecințele propriilor noastre acțiuni și experiențe ar putea afecta viața copiilor noștri – cu mult înainte de a fi concepuți – ne determină să fim mai atenți la modul în care alegem să ne trăim viața.

În ciuda faptului că aceste ecouri ale traumelor se transmit generațiilor de după noi, există un mare obstacol în calea studierii moștenirii epigenetice: nimeni nu știe cum se întâmplă. Unii oameni de știință cred că este, de fapt, un eveniment foarte rar.

Unul din motivele pentru care nu se răspândește este acela că un anumit marker genetic al ADN-ului – radicalul metil – este șters chiar de la începutul vieții și adăugarea acestui grup de substanțe chimice ale ADN-ului începe de la zero.

„De îndată ce sperma intră în ovul, are loc o demetilare rapidă a ADN-ului din setul parental de cromozomi”, spune Anne Ferguson-Smith, cercetător care studiază epigenetica la Universitatea din Cambridge. „Acesta este motivul pentru care moștenirea epigenetică transgenerațională este o surpriză.”

„Este foarte greu să vă imaginați cum ați putea avea moștenire epigenetică atunci când există un proces de înlăturare a tuturor semnelor epigenetice și de creare a unora noi în următoarea generație”.

Există totuși părți ale genomului care nu sunt șterse. Un proces numit imprimare genomică protejează metilarea în anumite puncte ale genomului. Dar aceste site-uri nu sunt cele care se regăsesc în schimbările epigenetice relevante pentru traume.

Un studiu recent realizat de grupul Ferguson-Smith sugerează că moștenirea epigenetică este probabil foarte rară la șoareci.

(Credit: Alamy/Getty Images/BBC)

Dar alți cercetători sunt convinși că au găsit semnele distinctive ale moștenirii epigenetice pentru câteva trăsături – atât la oameni, cât și la animale. Mai mult, ei cred că au găsit un mecanism pentru modul în care funcționează. De data aceasta ar putea fi molecule similare cu ADN – cunoscut sub numele de ARN – care modifică modul în care funcționează genele.

O lucrare recentă a arătat dovezi puternice că ARN poate juca un rol în modul în care pot fi moștenite efectele traumei. Cercetătorii au examinat modul în care o traumă timpurie ar putea fi transmisă, prin îndepărtarea puilor de șoarece de la mame imediat după naștere.

„Modelul nostru este destul de unic”, spune Isabelle Mansuy de la Universitatea din Zürich și ETH Zürich, care a condus cercetarea. „Vrem să imităm familiile dislocate sau abuzul, neglijarea și dauna emoțională pe care le vedeți uneori la oameni”.

Simptomele pe care le-au arătat acești pui pe măsură ce au crescut au simulat simptomele observate la copiii care au prezentat traumatisme timpurii. Șoarecii au prezentat o înclinație către risc și aport mai mare de calorii, semne observate și la copiii care au supraviețuit unor traume. Când masculii au crescut, au avut pui care au prezentat trăsături similare – supraalimentarea, asumarea de riscuri și niveluri mai ridicate de comportament antisocial.

Cercetătorii au extras molecule de ARN din sperma șoarecilor masculi care au fost traumatizați și le-au injectat de timpuriu în embrionii șoarecilor a căror părinți nu au experimentat traumatisme. Puii care au rezultat au arătat tiparele comportamentale modificate ale unui pui ai cărui părinți au suferit traume.

Ei au descoperit, de asemenea, că diferite lungimi ale moleculelor ARN au fost legate de diferite modele de comportament: ARN-uri mai lungi au corespuns cu un aport mai mare de alimente, a schimbat răspunsul organismului la insulină și o predispoziție mai mare spre risc. Moleculele mai scurte de ARN au fost legate de semnele de disperare.

„Este prima dată când am văzut această legătură într-un mod cauzal”, spune Mansuy.

(Credit: Alamy/Getty Images/BBC)

Modul în care aceste molecule de ARN modifică comportamentul generațiilor multiple nu este încă cunoscut. Mansuy conduce acum experimente la om pentru a vedea dacă procese similare se întâmplă și la om. Experimentele inițiale efectuate de alți cercetători au arătat că acest lucru pare să se întâmple în cazul bărbaților.

Această cercetare – precum și multe dintre studiile cu șoareci – se axează pe spermatozoizii și moștenirea epigenetică pe linia de sex masculin. Acest lucru nu se datorează faptului că oamenii de știință cred că se întâmplă numai la bărbați. Este mult mai greu să studiezi ovule decât să studiezi sperma.

Dar eforturile de a descifra moștenirea epigenetică pe linia feminină reprezintă următorul pas.

„A trebuit să începem de undeva”, spune Mansuy. „Dar căutăm să avem un model de traumă care să arate cum apare moștenirea atât prin femele, cât și prin masculi”.

Există și alte tipuri de mecanisme epigenetice care sunt relativ puțin studiate. Unul dintre ele se numește modificarea histonei, unde proteinele care acționează ca o schemă pentru ADN sunt etichetate chimic. Acum, cercetările încep să sugereze că histonele ar putea fi de asemenea implicate în moștenirea epigenetică la mamifere.

„Bănuiesc că răspunsul este că toate aceste mecanisme ar putea interacționa pentru a ne oferi moștenirea trăsăturilor de la o generație la alta”, spune Dias.

Știința moștenirii epigenetice a efectelor traumei este la început, ceea ce înseamnă că ea încă generează dezbateri aprinse. Pentru Yehuda, care a făcut o lucrare de pionierat privind tulburările de stres post-traumatic în anii 1990, acest lucru vine cu un sentiment de déjà vu.

trauma parintilor

(Credit: Alamy/Getty Images/BBC)

„Cercetările de astăzi ale epigeneticii îmi amintesc de începutul cercetării PTSD (Post Traumatic Syndrome Deases).  Nu toți au crezut că ar putea exista un efect pe termen lung al traumei.”

Aproape 30 de ani mai târziu, PTSD este o condiție medical acceptată care explică de ce moștenirea traumei poate să dureze decenii în viața unei persoane.

„Dar dacă se dovedește că trauma se transmite la oameni în același fel în care se transmite la șoareci, nu ar trebui să avem sentimentul de inevitabilitate”, spune Dias.

Folosind experimentele sale cu flori de cireșe la șoareci, a testat ce se întâmplă dacă masculii care se temeau de miros au fost ulterior desensibilizați la miros. Șoarecii au fost expuși în mod repetat la mirosul de flori de cireșe fără a mai primi șocul electric în picior.

„Șoarecele nu a uitat, dar acum se formează o nouă asociere, mirosul nemaifiind asociat cu șocul electric la picior”, spune Dias.

Când le-a analizat sperma după procesul de desensibilizare, aceasta își pierduse caracterul epigenetic „fricos”. Puii acestor șoareci nu mai au arătat sensibilitatea sporită la miros. Deci, dacă un șoarece „dez-învață” asocierea unui miros cu o durere, atunci următoarea generație ar putea scăpa de efectele acesteia.

Acest lucru sugerează că, dacă oamenii moștenesc traume în moduri similare, efectul asupra ADN-ului nostru ar putea fi anulat folosind tehnici precum terapia comportamentală cognitivă sau alte tehnici de rescriere a emoțiilor trăite.

„Există o maleabilitate în sistem”, spune Dias. „Zarul nu este aruncat. În mare parte, nu suntem chiar așa de încâlciți, chiar dacă traumele abundă în jurul nostru.

Cel puțin în unele cazuri, spune Dias, vindecarea efectelor traumei în viețile noastre poate să  oprească transmiterea ei generațiilor următoare.”

 

sursa: bbc.com

>