Comportamentul copiilor – influențat de emoțiile părinților

De ce am abordat acest subiect? Pentru că în activitatea mea lucrez foarte mult cu adulți, oameni extraordinari, care întâmpină tot felul de provocări și au dificultăți în a face față emoțional.

De cele mai multe ori, cauza acestor probleme este în copilărie. Noi, ca părinți, avem o mare responsabilitate în ceea ce privește copiii noștri: comportamentul nostru, vorbele noastre, modul nostru de gândire, modul în care reacționăm se transmite, modificând comportamentul copiilor.

Copiii până la 7 ani sunt ca un burete: absorb tot, înmagazinează tot. O vorbă spusă la nervi, o vorbă ridicată, supărată, criticile aduse și care nu sunt compensate de foarte multe aprecieri, ajung să clădească în mintea, sufletul și subconștientul copilului anumite convingeri despre el, despre familie, despre ce înseamnă „acasă”, ce înseamnă iubirea.

Eu am doi copii, Tudor și Irina, care peste o lună împlinesc 10, respectiv 7 ani. Când erau mici, și mai ales la primul copil, m-am comportat așa cum am văzut în familie: „Nu ai voie, nu pune mâna, nu poți, nu ești în stare!”.

Acum 4 ani, când am fost la un seminar de dezvoltare personală și am conștientizat modul în care m-am comportat și ce poate să facă, m-am gândit: „Mi-am nenorocit copiii!”. Țipam foarte mult și eram foarte critică. După această primă reacție, mi-am dat seama că totuși mai am timp să repar ceva.

Și, cu multă determinare, chiar și atunci când îmi pierdeam răbdarea, am început să îmi apreciez copiii, am învățat să le spun că „îi iubesc”, cu toate că la început cuvintele veneau foarte greu.

Acum au crescut, și pentru o perioadă am văzut în comportamentul copiilor mei exact ceea ce plantasem la început: erau foarte critici unul cu altul, țipau unul la celălalt. Veți spune, poate, că așa sunt copiii. Așa am văzut că se poartă copiii în jurul nostru, dar asta nu înseamnă că este și bine să se întâmple așa. Noi i-am „educat” așa, prin comportamentul nostru.

Care este legătura dintre comportament și emoții? Am să te rog să îți amintești: atunci când părinții tăi se întorceau acasă seara, obosiți de la muncă, iar tu voiai să te joci sau să vorbești cu ei, să le atragi atenția, care era reacția lor?

„Da’ mai lasă-mă-n pace!”

Acum te invit să îți aduci aminte, atunci când părinții tăi erau supărați și se certau, tu cum te simțeai?

Atunci când erai copil și doreai să faci ceva, să participi la un concurs la școală, să practici un sport sau orice altceva….cum răspundeau părinții tăi? Te susțineau, te încurajau, erau lângă tine? Sau spunea că nu ești în stare, că nu e de tine?

Și te invit să observi emoțiile din trecut, de când erai copil și să conștientizezi în ce mod ți-au influențat parcursul:  ai fost întotdeauna plin de încredere, vesel și cu un aer jucăuș, te-ai simțit în siguranță? În copilărie, adolescență și acum, la maturitate?

Acum înțelegi de ce?

Și am să te invit să te uiți la comportamentul tău față de copiii tăi și să îți observi emoțiile. Este surprinzător să constați că faci acum multe din acele lucruri despre care îți spuneai „eu nu voi face așa când voi fi mamă/tată”.  Iar acum, fără să îți dai seama, se repetă în realitatea ta.

De ce? Am preluat fără să vrem, fără să fim conștienți, multe tipare de la părinți: emoționale, comportamentale, de gândire. Acum, probabil, te întrebi: Ce pot să fac? Eu nu vreau să mă port așa sau să le transmit mai departe copiiilor mei.

Un prim pas către schimbare este conștientizarea și monitorizarea foarte atentă a comportamentului, a emoțiilor, a modului de gândire. Sunt cărți de dezvoltare personală pe care le poți citi, poți găsi informații pe internet, poți vorbi cu un psiholog sau un specialist în emoții, așa cum sunt eu.

E nevoie de timp, de răbdare și de ajutor.  În schimb, lucrurile se pot îmbunătăți și vei observa, la un moment dat, așa cum văd eu acum la copiii mei, înțelegere, comunicare, iubire. O stare de liniște se va așterne în sufletul tău și în casa ta.

Te invit să îmi lași un comentariu cu părerea ta!